Retezatul,
la granita dintre iarna si vara
Fiecare iarna pare nesfarsita pentru iubitorii de drumetie, cu rucsacul
si cortul în spate. Anotimpul cald, odata cu primele ninsori existente,
închide principalele trasee de creasta, iar turismul de sezon
se practica mai mult în jurul cabanelor, ori pe partiile de schi.
Suntem la sfarsitul lunii mai, iarna a devenit demult amintire, asa
ca ne putem face serioase planuri de munte. Privind însa mai atent,
spre creste, vom vedea cum zapada domina varfurile, iar principalele
vai sunt înca depozite serioase de omat. Cu siguranta, orice aventura
la cote înalte va fi un compromis, între doua anotimpuri,
pentru oricine va dori sa faca o escaladare. Echipamentul trebuie serios
ales, pentru ca, daca la poalele muntelui, o tinuta lejera este suficienta,
la peste doua mii de metri altitudine pioletul, coltarii si ochelarii
de zapada sunt obligatorii.
 Toate
aceste ganduri mi-au aparut cand, cu cateva zile în urma, am trecut
cu masina prin Tara Hategului. Crestele monumentale ale Retezatului
se decupau din peisajul rural, de la poale, asemeni unei imense lame
de fierastrau. Albul zapezii, care acopera din abundenta întregul
masiv, contrasta cu verdele crud al padurilor, desenand pe cerul albastru
de primavara o linie franta, aproape nesfarsita, care se pierde undeva
spre infinit. Este tabloul cel mai provocator pentru orice patimas al
calatoriilor montane.
Pentru o vacanta cu cortul în Retezat mai avem însa de asteptat
aproape doua luni, pana cand zapada se va retrage decent, în vagaunile
doar de ea stiute, acolo de unde nu ne mai poate crea probleme în
traseu, iar temperatura aerului ne va permite sa suportam noptile "glaciare"
în cort, din apropierea minunatelor lacuri. Dar, daca totusi e
greu de rezistat pana atunci, în aceasta perioada putem apela
la adapostul cabanelor, de unde se pot face trasee mai scurte, de o
zi.
Despre o astfel de aventura, pe care am trait-o cu ani în urma,
mi-am propus sa vorbesc. Era la fel ca acum, în luna mai, iar
în oras trecusem demult la tinuta de vara. Pentru munte însa,
rucsacul fusese echipat cu tot ceea ce impune o adevarata zi de iarna.
Manusi, caciula, pufoaica, bete de schi, parazapezi, ochelari de soare
speciali pentru zapada. Tinta grupului nostru era lacul Bucura, perla
masivului Retezat, daca ne gandim ca este cel mai întins, ca suprafata,
lac alpin din tara, are aproape 11 hectare. Situat la 2040 m si într-o
pozitie aproape centrala, fata de portile de intrare în masiv,
lacul nu se anunta a fi o tinta usor de atins. Lucru care s-a si confirmat
practic, în teren.
Am patruns în zona montana prin partea de nord a muntelui, cu
scopul de a înnopta la cabana Pietrele.
 Drumul
cu masina prin Salasul de sus, Nucsoara, pana la Poiana Calnic a fost
partea lipsita de efort a traseului. De aici însa, drumul forestier
începea sa ne dea primele semnale a ceea ce urma sa întalnim.
Zapada, în pete razlete, dar consistenta ca strat, bloca practic
accesul auto spre cabana Pietrele. A fost momentul în care au
intrat în rol bocancii. Cu rucsacii în spate, dupa ce am
parcat masina langa o cladire ce gazduia un local public, ne-am aventurat
pe drumul care, daca nu ne oferea o fasie de zapada în cale, cu
siguranta avea pregatita o portie de noroi.
Abia dupa ce o poteca de picior ofera o varianta, prin padure, spre
cabana, am scapat de pamantul noroios. Zapada era stapana în totalitate,
asa ca, anotimpul în care tocmai paseam, era iarna. O iarna blanda
însa, daca gandim ca soarele nu zambea printre brazi, iar glasul
pasarilor pusese stapanire pe întreaga padure.
Cabana îsi astepta cuminte oaspetii, anuntandu-si prezenta prin
mirosul de fum, care se scurgea lenes, din hornul învechit. Pana
aici am facut mai bine de doua ore si nu ne putem mandri ca suntem la
1480 m. Înnoptam aici, pentru ca, urmatoarea zi va fi mai dificila.
Drumul spre lacul Bucura ne poarta pasii prin Valea Pietrele, care,
dupa ce am depasit Refugiul Gentiana, ne ofera imaginea unui gol alpin
hibernal, prin care stalpii de marcaj, îngropati în zapada,
ne indica grosimea stratului de zapada de sub picioare. Daca în
mod normal, un stalp are peste doi metri deasupra potecii, iar acum
varful sau e undeva sub genunchii nostri, nu putem sa nu recunoastem
ca stam cu picioarele pe o calota de peste un metru si jumatate. Norocul
nostru este ca zapada e bine tasata si nu creeaza probleme, sa ne scufundam.
Soarele, care se dovedeste generos, ne încurajeaza sa înaintam,
chiar daca sperantele de a vedea lacul sunt tot mai mici. Asta, pentru
ca, judecand dupa zapada care ne înconjoara, în mod sigur
în caldarea Bucurei, la peste 2000 de metri, totul este acoperit
de mantia alba, inclusiv oglinda lacului. N-am putut afla niciodata
asta, pentru ca, odata ajunsi sub Saua Bucurei, pe care trebuia sa o
trecem, la 2206 m, ne-a oferit imaginea unei cornise imense, imposibil
de traversat.
În mod fortuit, drumul nostru s-a oprit aici, sub amenintarea
alba a surplombei de gheata. Ne-am multumit sa, admiram, din vale, varfurile
Bucura, cu cei 2433 m ai sai, în dreapta, iar în stanga
Peleaga cu cei 2509 m, decanul de înaltime al Retezatului.
Prudenta, echipamentul adecvat si experienta au facut sa ne întoarcem
acasa teferi, cu o victorie în minus, dar cu o experienta în
plus. Aceea ca muntele nu trebuie subestimat niciodata, iar daca la
poalele sale ghioceii si brandusele zambesc zglobiu prin iarba prospata,
acolo sus, pe creste, e posibil orice. Chiar si o iarna prelungita.
Desi, în oras, vara bate la usa.
|
|
